În Parcul Naţional Defileul Jiului, pe Valea Bratcului, există un drum părăsit, ce urcă până în Vărful Sliva şi căruia localnicii îi spun Drumul lui Pacepa. Oamenii povestesc că acolo, sus, Nicolae Ceauşescu intenţiona să construiască o bază secretă de lansare a rachetelor balistice, dar că proiectul a fost abandonat, când generalul Ion Mihai Pacepa, adjunctul Direcţiei de Informaţii Externe, a fugit în America. Deşi autorităţile nu ştiu nimic oficial, varianta locală e credibilă, întrucât, ulterior, Pacepa a făcut public faptul că Ceauşescu lucra în secret la un proiect nuclear.
Intrasem pe acea vale ademeniţi de Pereţii Bratcului, nişte chei înguste străjuite de stâncărie albă, despre care se spune că e marmură. Am întrebat nişte muncitori de la Hidroconstrucţia, care făceau lucrări în zonă, dacă suntem pe drumul cel bun şi aşa am aflat, cu mirare, despre Drumul Lui Pacepa: „Mergeţi înainte 4 km (pe jos, accesul cu maşina fiind imposibil din cauza lucrărilor- n.r.), după care se face la dreapta spre culme Drumul lui Pacepa. N-o luaţi pe el, ci mai mergeţi înainte vreo 2 km şi ajungeţi la Pereţii Bratcului” ne-a spus unul dintre muncitori. Noi am făcut ochii mari la auzul numelui celui care a fost „şeful spionilor” lui Nicolae Ceauşescu până în 1978, când a cerut azil politic în Statele Unite ale Americii, fiind declarat trădător şi condamnat la moarte. Oamenii au fost miraţi de uimirea noastră, pentru că în zonă toată lumea ştia că acel drum a fost construit pentru a permite accesul într-un platou de unde se vedea toată valea Jiului, până dincolo de Târgu Jiu şi unde Ceauşescu ar fi voit să instaleze o bază pentru lansarea de rachete balistice. Iar numele i-a rămas „Drumul lui Pacepa”, pentru că lucrările ar fi fost abandonate în momentul când acesta l-a părăsit pe Ceauşescu, punându-se în slujba Alianţei Nord- Atlantice (NATO). De altfel, la execuţia din 25 decembrie 1989, în actul de condamnare la moarte a dictatorului şi a nevestei acestuia, Elena Ceauşescu, acuzaţiile principale au fost preluate din cartea „Orizonturi Roşii” a generalului Ion Mihai Pacepa. Cartea a fost publicată în 1987, simultan în engleză şi română, serializată la „Europa Liberă“. În acea vreme, cartea era introdusă ilegal în ţară. La 30 decembrie 1989, după căderea Comunismului din România, noul ziar „Adevărul“ a început să serializeze cartea generalului sub titlul: „Un rol incontestabil în răsturnarea dictatorului“. În următoarele luni, „Orizonturi Roşii“ a fost tradusă in 27 de limbi.
Năpădit de bălării şi grohotiş
A doua zi am venit din nou în zonă, de această dată hotărâţi să ajungem la Drumul lui Pacepa, „înarmaţi” cu echipament corespunzător şi însoţiţi de pădurarul de vânătoare Gabriel Piciniş, de la Ocolul Silvic Bumbeşti, care are în grijă zona. Acesta ne-a avertizat că drumul, deşi e în administrarea Direcţie Silvice Târgu Jiu şi apare pe hartă ca drum auto forestier, el nu a mai fost întreţinut deloc. Asta pentru că exploatările forestiere au fost interzise în zonă, prin înfiinţarea Parcului Naţional Defileul Jiului, din care face parte şi Valea Bratcului, iar pe suprafaţa parcului nu se mai poate interveni în nici un fel, natura urmând să fie lăsată să-şi facă treaba. Deşi Drumul lui Pacepa e considerat numai cel care se desprinde din vale şi urcă spre Sud- Est, pe o lungime de 5 km, sub Vârful Sliva al Munţilor Vâlcan, până la cota 1200, acesta începe, de fapt, chiar din locul unde am aflat noi despre el. Urmează firul Bratcului pe o distanţă de 4 km, pe vechiul drum forestier care a fost lăţit, consolidat şi electrificat. Din acel loc, s-au început, apoi, lucrările pe munte în sus, făcându-se defrişări şi terasamente noi, special pentru a se ajunge la zona vizată. De altfel, se vorbeşte că Ceauşescu şi Pacepa au venit în persoană, cu elicopterul, să aleagă locul unde urma să fie amplasată baza de lansare a rachetelor balistice, dar n-am găsit pe nimeni să declare că i-a văzut în zonă. Acum şi tronsonul de pe firul apei cât şi cel ce urcă spre vârf sunt părăsite şi pline de bălării crescute abundent, în locurile unde luminişurile au lăsat soarele să pătrundă printre coronamentul arborilor. În aceleaşi zone, peretele de calcar s-a sfărâmat din cauza fenomenului de îngheţ-dezgheţ, accelerat de razele soarelui şi grohotişul s-a prăvălit peste drum, creând adevărate stavile naturale pentru cei care se încumetă să meargă până la capăt.
Platforma
După 2 ore şi jumătate de mers obositor, timp în care ne-am mai oprit din loc în loc să ne tragem sufletul şi să culegem câteva mure care ne-au ţinut şi de foame şi de sete, pentru că nu ne-am gândit că e cazul să ne luăm provizii, drumul s-a înfundat, dintr-o dată. Înainte pădure virgină, neatinsă, parcă, niciodată de picior de om… La dreapta vârfurile arborilor crescuţi de-a lungul anilor. Acestea nu ne lăsau să vedem panorama dinspre sud, ce l-a încântat pe Nicolae Ceauşescu şi l-a convins că acela e locul unde trebuie să fie montate lansatoarele de rachete, pentru a proteja Balcanii, în cazul unui atac aviatic. Sau cel puţin aşa ne-a povestit pădurarul de vânătoare Gabriel Piciniş, care s-a născut în zonă şi a auzit povestea, la rândul lui, de la alţii… În faţă o aşa zisă platformă, adică un spaţiu mai întins, neamenajat încă, pentru că n-au mai apucat cei care au lucrat la ea, iar în stânga peretele de piatră în care s-a săpat, ca să fie posibilă realizarea platformei. Tot Piciniş ne-a povestit că a auzit de la unii şi de la alţii că în acel perete urma să fie săpat un tunel care ar fi trebuit să adăpostească o bază militară, sau un buncăr imens, unde urmau să fie adăpostite, sau poate chiar construite, rachetele balistice.
Varianta oficială
Nimeni din autorităţile locale sau judeţene ale Gorjului nu ne-a putut confirma povestea spusă de oamenii din Bumbeşti Jiu, oraşul pe raza căruia există zona ce ne-a atras atenţia atât de tare. Ba mai mult, în afară de localnici n-am găsit pe nimeni care să ştie de acest drum, în afara salvamontiştilor, pentru că el e închis publicului de cei care fac pază la Cariera Meri, carieră de piatră ce funcţionează la confluenţa Bratcului cu râul Jiu de pe timpul lui Ceauşescu, în acea vreme fiind unitate de stat. De altfel, maistrul pensionar Mircea Dănăiaţă, care a condus lucrările la drum, ştie că acolo urma să se mute cariera, pentru că s-a găsit un filon de granit bun: „Noi n-am auzit de nici un Pacepa. Eram la Întreprinderea de Construcţii Forestiere şi prestam şi pentru alţii, nu numai pentru silvic, dovadă că am avut lucrări şi la Uzina Sadu, care făcea armament. Dar nouă ni s-a spus că acolo sus urma să se mute cariera de piatră, că au dat de un filon bun de granit. Pe urmă, dintr-o dată, ni s-a spus să sistăm lucrările, fără să terminăm drumul şi am fost mutat în altă parte. Nu mai ştiu exact când a fost asta, dar ştiu că la drum am lucrat vreo 3 ani şi am început după 70…” La fel ne-a povestit şi Ilie Mondoc, care a lucrat ca şofer şi a cărat piatră pentru drum: „Aşa ni s-a spus, că se mută cariera, mai ales că au pus şi stâlpi de curent până la un loc. Mai târziu am auzit şi eu de la oameni că ne-au oprit că a fugit Pacepa şi de acolo vine numele drumului, dar asta vorbeşte lumea, eu n-am văzut nici armată, nici rachete, nimic.”
Declaraţia lui Pacepa
Ion Mihai Pacepa, despre care se ştie că trăieşte în America şi a început să facă dezvăluiri în presa românească, a publicat următoarele în cotidianul Ziua, în urmă cu 2 ani:
„La începutul lui 1976 „Ryad“ (nume de cod pentru primul adjunct al ministrului de Interne libiann.r.) a venit la Bucureşti cu un mesaj pentru Ceauşescu din partea dictatorului libian: Gaddafi se oferea să finanţeze cercetarea şi producţia în România a unei arme bacteriologice şi a unei bombe nucleare de dimensiuni reduse care să poată fi folosite în scopuri teroriste. Ceauşescu a fost de acord. De fapt, în megalomania lui, el hotărâse cu doi ani înainte să facă România cea de a patra ţară europeană (după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Franţa) producătoare de arme nucleare şi începuse deja în secret activitatea de cercetare în acest domeniu. Acum el i-a dat un nou impuls, fiind convins că dacă va putea crea o bombă nucleară cât de mică, o va putea vinde „pe bani grei“ nu numai lui Gaddafi, dar şi guvernelor teroriste ale Siriei şi Irakului. (…)
În tripla mea calitate de consilier personal al lui Ceauşescu, secretar de stat al MAI şi şef adjunct al DIE pentru informaţii tehnico-ştiinţifice, am fost implicat în ambele proiecte. Sarcina mea principală a fost însă obţinerea datelor tehnologice şi a echipamentelor necesare pentru a produce o „armă atomică românească“ precum şi mijloacele pentru transportarea ei la ţinta (rachete de distanţă medie, bombe aeriene, obuze de artilerie şi mine de uscat). În iulie 1978 i-am prezentat lui Ceauşescu ultimul meu raport asupra stadiului proiectului „Dunărea II,“ respectiv crearea condiţiilor pentru trecerea la producţia unei bombe nucleare experimentale româneşti. La acea dată situaţia se prezenta astfel: Ministerul Minelor lucra intens ca să creeze o rezervă secretă de uraniu extras din minele sale de la Băiţa; un colectiv special, coordonat de DIE, lucra la proiectul unei staţii pilot pentru îmbogăţirea uraniului prin centrifugare cu ajutorul unor informaţii obţinute de DIE prin sursa „Lucica“, care deţinea o poziţie de conducere la filiala din Germania de Vest a institutului de cercetări american Batelle; Ministerul Industriei Chimice terminase construcţia unei staţii pilot pentru producerea apei grele pe baza datelor furate de DIE de la compania canadiană AECL, şi era în procesul proiectării unei instalaţii la scară industrială care urma să fie amplasată în aproprierea Slatinei (apa grea produsă de acea instalaţie urma să fie folosită atât pentru operarea reactoarelor CANDU cât şi pentru producerea de weapons-grade plutonium); un colectiv special al DIE era în procesul obţinerii din Islamabad a tehnologiei pakistaneze pentru producerea bombei nucleare, pe baza unei înţelegeri secrete dintre Ceauşescu şi Zulficar Ali Butto, primul ministru al Pakistanului din acea vreme; un institut de cercetări şi proiectări pentru dezvoltarea de rachete meteorologice, condus de profesorul Alexandru Spătaru şi cartiruit într-o casă conspirativă a DIE din pădurea Băneasa, lucra la proiectul unei rachete pentru distanţă medie care putea fi utilizată atât cu focos nuclear cât şi bacteriologic şi chimic; un colectiv condus de general Marin Niculescu, adjunctul ministrului Apărării şi comandantul trupelor de artilerie, lucra la dezvoltarea de obuze şi mine cu încărcătură nucleară, bacteriologică si chimică.”
Dacă aceasta e declaraţia generalului Ion Mihai Pacepa, iar ceea ce a susţinut el e adevărat, cu toate că oficial nu se recunoaşte că România a fost implicată în producerea de armament nuclear, atunci povestea despre Drumul lui Pacepa ar putea fi reală, mai ales că există un proverb vechi care spune că „Nu iese fum, fără foc”.
