In Gorj

Brancusi – Profesiunea de credinta

Am urmarit pe o perioada indelungata(din 1935 pana in 1937), dar cu mari intermitente,-ianuarie 1935 Paris, decembrie 1936 Paris, inceputul lui iulie 1937 Paris-procesul de create al operei capitale-Coloana infinita-a lui Brancusi, pt a trai, apoi cu intensitate alaturi de artist, toate cautarile acestuia, toate incercarile de conturare a capodoperei secondandu-l in sugust 1937, cand am locuit in aceeasi casa, zi de zi. Da, am lucrat cu Brancusi, asistandu-l, supus si cu veneratie, clipa de clipa. M-am framantat odata cu el, am impartasit cu el emotiile, cautarile dar si clipa ilumionata cand a atins ceea ce el credea ca este –si este!- solutia perfecta.
Dar, in afara de emotiile transmise de Brancusi, am trait intens si emotiile mele proprii. Am fost coplesit de marea raspundere ce apasa asupra mea , cand, dupa ce Brancusi a parasit Petrosanii si si tara la 2 septembrie 1937, pentru a nu reveni decat spre inceputul lui noiembrie acelasi an, m-am gasit singur responsabil de executia rapida si in bune conditii a Coloanei.
Este adevarat ca realizarea tehnica a Coloanei a fost o opera colectiva. Dar aceasta lucrare a avut la baza o conceptie tehnica- si aceasta conceptie imi apartine. I-am schitat-o lui Brancusi inca de la 7 ianuarie 1935, i-am conturat-o apoi si mai bine in 1936 si 1937, in linistea atelierului din Impasse Ronsin 11. Brancusi, care executase cu palmele sale coloana de lemn de 7,24 m inaltine de la Voulangis si o montase chiar el, a fost total de accord cu idea mea despre realizarea tehnica a Coloanei de la Targu-Jiu.
Despre constructorii Coloanei am scris spre sfarsitul anului 1965, dupa o munca de documentare la care am fost ajutat de cunoscuti si prieteni. Articolul, care nu putea depasi dimensiunile uzuale ale unui material de revista, a aparut la 18 februarie 1966 in “Contemporanul”. Scriu mai mult despe fostii mei colaboratoriintr-unul dintre capitolele cartii.

In privinta amintirilor mele despre Brancusi, pot afirma ca ele poarta pacetea verdicitatii, deoarece nu m-am bazat numai pe memorie, ci si pe documente, precum si pe confruntarea amintirilor proprii cu acelea ale altor personaje. Amintirile mele incep cu aducerile-aminte ale tatei, care ne vorbea cu dragoste despre marele sau prieten. Eu si fratele meu am crescut in cultul lui Brancusi. Api l-am cunoscut pe artist la locul sau de creatie, in ambianta magica a atelierului din Paris. Tot ce am vorbit cu el, tot ce am simtit atunci mi s-a ancorat in memorie.
Pentru epoca de tinerete a lui Brancusi am mai folosit, in afara de cele stiute de la tata, si unele marturii disparate ce mi-au fost communicate la Craiova, in 1964, de Aneta Zamfirescu, sotia lui Ion Zamfirescu, fostul patron al lui Brancusi si de Lili Ionescu, fiica cea mai mare a lui Ghita ionescu, fostul patronal tatei.
In concluzie, in aceasta carte vorbesc ca fiu al unuia din cei mai buni prieteniai lui Brancusi, in perioada sa din Romania, ca inginer de conceptie al Coloanei, ca sef si coordinator al colectivului de executie si montaj al coloanei si-mai ales- ca om care l-a cunoscut pe Brancusi inca din 1914, si a colaborat cu el incepand din 1935. vreau sa povestesc numai lucruri corecte, adevarate si controlate, sis per sa izbutesc. Repet:urasc fabulatia.
M-am hotarat sa scriu aceasta carte mai ales la indemnul unor prieteni sau cunoscuti. Argumentul lor convingator a fost ca am obligatii sa scriu tot ce stiu, sa fac cunoscute, in mod organizat, toate documentele pe care le posed. Ii citez pe acesti prieteni si cu acest prilej le multumesc: este vorba de Barbu Brezianu, iar din strainatate de critical Sidney Geist din New york, de profesoara dr. Athena Tatcha-Spear si de entuziasta dr, Florence M. Hetzler, ambele din SUA, precum si de dr. Siegfried Salzmann, directorul Muzeului de arta din Duisburg. Multumesc, de asemenea, prof dr. S. Giedion, fiul regretatei dr. Carola Giedion-Welcker, din Zurich si d-nei Marielle Tabart, din Paris, pentru bogata documentatie ce mi-au pus la dispozitie.

STEFAN GEORGESCU- GORJAN

Constantin Brâncuşi (n.19 februarie 1876, Hobiţa,Gorj — d. 16 martie 1957,Paris) a fost un sculptor român cu contribuţii covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuşi a fost ales postum membru alAcademiei Române. Francezii îi pronunţă numele Brancusi.

Anii de inceput

Născut la 19 februarie 1876, Constantin este al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi. Prima clasă primară o face la Peştişani, apoi continuă şcoala la Brădiceni. Copilăria este marcată de dese plecări de acasă şi ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi.

După ce a urmat Şcoala de Arte şi Meserii în Craiova (1894 - 1898) vine la Bucureşti unde absolvă Şcoala de Belle-Arte în 1902. În timpul studenţiei, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa “Bustul lui Vitellius” obţine “menţiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900obţine medalia de bronz, iar Studiu din 1901, câştigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 şi 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota realizează Ecorşeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări va face ca Ecorşeul să fie folosit în şcolile româneşti de medicină, după ce se vor face câteva copii, iar Marcel Duchampva include fotografia Ecorşeului în expoziţia pe care o va organiza la sfârşitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

În 1903, primeşte prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care va fi instalat la Spitalul Militar din Bucureşti şi reprezintă singurul monument public al lui Brâncuşi din Bucureşti. Pleacă în 1904 la studii la München, dar după şase luni o porneşte pe jos prin Bavaria, Elveţia până la Langres, în Franţa, de unde ia trenul până la Paris. În 1905 reuşeşte la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906 când, atingând limita de vârstă, părăseşte şcoala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

Opera

Poarta sărutului

Expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblul Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. Va începe lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de laBuzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România şi participă la “Expoziţia oficială de pictură, sculptură şi arhitectură”. Juriul Expoziţiei, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuşi, Paciurea, Steriadi, Petraşcu, Theodorescu-Sion. Colecţionarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculpturaSomnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziţionat de Ministerul Instrucţiunii Publice.

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziţii colective din Paris şiBucureşti, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnişoara Pogany.

În 1914, Brâncuşi deschide prima expoziţie în Statele Unite ale Americii laPhoto Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzaţie. Colecţionarul american John Quinn îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existenţă materială prielnică creaţiei artistice. În acelaşi an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuşi va păstra lucrarea în atelier şi o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn: 2 Cariatide,Fiul risipitor etc. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuşi. Un an mai târziu, participă la expoziţia grupării „La Section d’Or” în Franţa, la expoziţia grupării „Arta română” la invitaţia lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuşi, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Participă la o mişcare de protest contra lui André Breton şi în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziţie internaţională a grupării “Contimporanul” din Bucureşti. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziţie personală a sa.

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuşi se desfăşoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum şi sculpturile în lemn datează din această perioadă. În acelaşi timp, Brâncuşi participă la cele mai importante expoziţii colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franţa,Elveţia, Olanda, Anglia.

În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuşi şi-a creat o lume a lui, cu un cadru şi o atmosferă românească. Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuşi, lăsate prin testament moştenire României, dar acceptate cu bucurie de Franţa, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucările lui Brâncuşi după moartea sculptorului.

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuşi a fost contestat ca unul din reprezentanţii formalismului burghez cosmopolit. Totuşi, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din Bucureşti s-a deschis prima expoziţie personală Brâncuşi din Europa. Abia în 1964 Brâncuşi a fost ”redescoperit” în România ca un geniu naţional şi, în consecinţă, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoştinţei) fără sfârşit, Masa tăcerii şi Poarta sărutului a putut fi amenajat şi îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac şi fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

Despre opera lui Brâncuşi

Anii 1897 - 1906

La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuşi au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 şi 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă cunoştinţe şi îndemânare, dar şi de căutarea a diferite soluţii de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară şi mai puternică. Ca o consecinţă imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluţie rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care vor prefigura rapid Brâncuşi de mai târziu, acela care va urma să intre în conştiinţa universală.

Din această datează operele:

• 1897 - Craiova - Bustul lui Gheorghe Chiţu
• 1898 - Bucureşti - Bustul Vitellius
• 1900 - Bucureşti - Capul lui Laocoon
• 1902 - Bucureşti - Ecorşeul
• 1902, probabil ianuarie - Bucureşti - statuetă simbolizând muzica corală românească
• 1902, octombrie - Craiova - bustul lui Ion Georgescu-Gorjan
• 1903 - Bucureşti - bustul generalului doctor Carol Davila
• 1905 - Paris - Orgoliu
• 1906 - Paris - Copil - gips
• 1906 - Paris - Supliciu - piatră
• 1906 - Paris - Cap de copil - bronz
• 1906 - Paris - bustul Victoriei Vaschide
• 1906 - Paris - bustul doctorului Zaharia Samfirescu
• 1906 - Paris - portretul pictorului Nicolae Dărăscu
• Despre Brâncuşi

Din 1963 până azi, au apărut în toate părţile lumii peste 50 de cărţi şi monografii şi mii de studii şi articole despre Constantin Brâncuşi, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial şi chiar ca “unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou). În 1937, cunoscutul sculptor Henry Moore scria: “Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conştiinţa formei pure”. Mai aproape de noi, Frank Gehry indică cu precizie influenţa pe care marele sculptor român a avut-o asupra sa.

Locul lui Brâncuşi în sculptură

Constantin Brâncuşi a eliberat sculptura de preponderenţa imitaţiei mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realităţii, a preconizat exprimarea esenţei lucrurilor, a vitalităţii formei, a creat unitatea dintre sensibil şi spiritual. În opera sa, Brâncuşi a oglindit felul de a gândi lumea a ţăranului român. Prin obârşia sa ţărănească, şi-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradiţiile, miturile şi funcţia magică a artei populare româneşti. Brâncuşi a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realităţii.

Figură centrală în mişcarea artistică modernă, Constantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori aisecolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

Muză adormită

Domnişoara Pogany

Constantin Brâncuşi despre opera sa

„Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini - Constantin Brâncuşi ”